Distanta: 450 de km. Obiectiv principal: Horia Garbea. Obiectiv secundar: Alex Stefanescu. Victime colaterale: se accepta.
Fooooooc!
BUM!____ BUM! BUM! ________________________ BUM!__ BUM! BUM!_____BUM! BUM! ____BUM! ________________________ BUM! ____BUM! BUM!_____BUM!___ BUM! BUM! ________________________ BUM! BUM!___ BUM!___BUM! ___BUM! BUM! ________________________ BUM! BUM! ___BUM!
This slideshow requires JavaScript.
O expresie folosita de catre cei doi critici dar si de catre o multime de intelectuali, o formulare conceputa anapoda. Mai degraba.. o confuzie. Lumea confunda marfa cu ambalajul. Ceapa cu usturoiul si critica cu bombaneala. Dar si bombaneala cu critica.
Este vorba despre formularea “umorul involuntar”. Umorul este una si comicul este alta. Hai sa ne documentam oleaca printre scrierile importante.
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/morar/7.htm
1.1. Comicul involuntar şi umorul
,,Comicul şi umorul” acestea sunt fără îndoială strâns legate, nu numai însă că ele nu sunt acelaşi lucru, dar nu stau nici măcar formal în paralelă unul cu altul. Comicul ţine de obiect, este calitatea acestuia, – chiar şi dacă numai ,,pentru” un subiect, ceea ce e valabil, în adevăr, pentru toate obiectele estetice, – umorul, în schimb, ţine de cel care contemplă sau de cel care creează (de poet, de actor). Căci el se referă la modul cum omul vede comicul, cum îl prinde, cum ştie să-l redea sau să-l pună poetic în valoare. Să nu apropiem aşadar prea mult cele două fenomene raportate unul la altul. Ele sunt atât de deosebite ca muzica şi muzicalitatea, legitatea numerelor şi meşteşugul calculului (îndemânarea în calculul mintal).
În scrierile de estetică, lucrul acesta a fost de cele mai multe ori trecut cu vederea: se obişnuieşte să se pună umorul alături de comic, ca un al doilea fenomen de acelaşi gen; sau el este subordonat ca o specie a comicului. Ambele lucruri sunt false. Omul umoristic nu este comic, nu se râde la el, ci cu el despre altceva, anume despre obiectul umorului său; şi anume pentru că el se pricepe să arate comicul acestui obiect. Ba nici ,,umorul” însuşi nu este comic!
Tot aşa invers: omul comic nu este umoristic, de cele mai multe ori îi lipseşte cu totul umorul de-a vedea propriul lui comic; şi tocmai acesta îl face şi mai comic – când de pildă se supără sau ajunge la furie curată, acolo unde cel plin de umor ar râde. Comicul lui este involuntar.
Orice adevărat comic care ne întâmpină în viaţă este comic involuntar. Pe scenă există comicul voluntar, în care omul face conştient, din sine, obiect comic; dar acesta este un comic mimat. El poate, când este bine mimat, să întreacă mult pe cel involuntar, totuşi, el este altceva şi se raportează la celălalt, în genere, ca jocul la viaţă. De altfel, cel care joacă are nevoie de un dar special, care nu este dat fiecărui actor: darul umorului.
Fără îndoială, este un fel determinat de umor acela de care el are nevoie (umorul reprezentării, al scenei); povestitorul de anecdote are nevoie de altfel de umor (umorul distractiv); observatorul neroziei omeneşti are iarăşi nevoie de un altul (umorul surâzător); tot astfel soldatul, care cu o vorbă de duh se târăşte afară din noroiul cu care l-a acoperit o grenadă (umorul mânios). Dar aceasta ţine de o distincţie mai specială.
La fel, comicul personajelor poetice, în spectacolul de teatru şi în roman, trebuie să fie totdeauna comic involuntar. Căci dacă în viaţă numai acesta face efect adevărat, atunci, fireşte, la fel se petrece şi în literatură şi pe scenă. Faptul că cel care îl reprezintă pe scenă îl produce în mod artificial, nu schimbă nimic aici; exact tot atât de puţin ca faptul că poetul îl cumpăneşte artistic şi îl exprimă în cuvinte. Nu realitatea este aici în cauză, ci apariţia.
De aceea, esenţialul în opera poetică şi în jocul de teatru este ,,efectul” autentic al comicului. Aceasta însemnează că el trebuie să producă efectul pe care l-ar produce în viaţă, dacă l-am putea contempla acolo cu aceeaşi concentrare intensivă pe care ne-o dă opera poetică faţă de el. Sau, ca să vorbim mai principial: întrucât, pentru artă, ceea ce importă este apariţia, care trebuie să dea impresia vieţii, şi comicul figurilor (şi al situaţiilor) create de poet, ca apariţie, trebuie la rândul lui să fie cu necesitate comic involuntar. El trebuie să impresioneze ca şi cum nu ar fi compus de un poet care l-a ,,voit”, cu atât mai puţin produs de un mim, după regulile artei, ci s-ar naşte involuntar din coincidenţa evenimentelor.
Pe de altă parte, înzestrarea de care are nevoie poetul pentru a crea comicul figurilor sale şi a-l face să apară ca şi cum nu ar fi creat el, este umorul. Ce fel de umor este acesta de care el are nevoie, depinde de felul comicului cu care are de-a face. El poate avea nevoie de toate felurile de umor, de cel surâzător, de cel amar şi de cel contemplativ. El trebuie să stăpânească toate registrele.
. Nu exista o logica in formularile acestea – parca – handicapate.
(concluzia dracului – femeia asta ii batuta in cap) as ajunge la urmatoarea propozitie “Cand ITI E dor de poezie nu te salveaza nici poezia. Buuuuuuuuuuun! In aceasta ordine de idei… pt cei nefamiliarizati cu poezia, o paralela ar suna cam asa : “Cand ti-e dor de sex nu te salveaza nici sexul” sau “cand ti-e pofta de ciocolata nu te salveaza nici ciocolata”. Mda.
