un câine este rostogolit din cer
corpul lui formează un covor cenuşiu pe care călcăm
când ultimul înger se întrupează în animal
câinele creşte
ca un bulgăre de zăpadă
adulmecă tragedii se acoperă cu zile
tot mai cuprinzător
pare că din el se nasc anotimpurile şi ploile şi
mai ales
noaptea
în burta câinelui răsar flori
curg nori
păsările ies din ouă
timpul ticăie aiurea
dinţii lui devin gratii
temători îl mângâiem pe creştet
aruncăm câte-o coajă de pâine.
se deschide ca o închisoare
cu gura prinde zările
de la un capăt la celălalt
din întuneric
toţi aşteptăm
primul licurici înghiţit
să îl transformăm în soare.
un câine este rostogolit din cer
Ca sa se rostololeasca/ca sa fie rostogolit e nevoie de o partie sau de ceva solid PE CARE SA SE ROSTOGOLEASCA. Nu exista nimic solid – intre cer si pamant. Pe cale de consecinta, ilogicul a pus stapaniere pe autoare. Cred ca are si spume la gura. Bine… is astia care spun ca… nu-i nevoie de logica in poezie. Normal! Nu-i nevoie de logica nici in viata – asta poa’ sa fie un curent elitist – curent in care… boierul il pacaleste pe sluga (Noi muncim nu gandim!). Cu cat nu are legatura cu realitatea, poezia, cu atat estia se cred mai sofisticati. Delirul orchestrat a ajuns sa tina loc de talent. Potrivitul de cuvinte in formulari de neinteles, inseamna (in conceptia unor subnutriti intelectual) arta. Cu cat arta se indeparteaza de problemele sociale, cu atat mai bine (pentru unii). Adica… poezia sa fie poezie rahitica. Siiii… satiraaa… saaa.. isi vada de treburi pt caaa.. e demodata. Incep sa ma plictisesc. O autoare cu baiuri la cap.
Asa s-a intamplat si cu autoarea noastra.
